The Greatest Battle.

Un simplu click te duce unde nu te astepti…

Posted in Uncategorized by louienasty on Noiembrie 16, 2009

          Gara de Nord imi contura in minte o stare foarte plictisitoare. Imi asteptam trenul, urmand sa plec catre Budapesta unde aveam sa prezint o noua colectie de imbracaminte Lacoste. Ceasul era trecut de ora patru iar eu, desi aveam trenul la ora sapte treizeci si cinci, imi beam cafeaua linistit in sala de asteptare, obijunit cu intarzierile mele. Desi a mea iubita mama imi umpluse ghiozdanul cu tot felul de specialitati ale casei, eu imi cumparasem si o shaworma, spunandu-mi in minte ca “Masa in oras e mai gustoasa”. Pana acolo, toate bune si frumoase, mai putin plictiseala. Incepusem sa imi pierd clipele jucandu-ma pe telefon, nestiind ce va urma sa mi se intample.

          In acel moment universul meu se rezuma doar la o sala mare, decorata excesiv cu marmura, ce avea in interior doua randuri de scaune, o mama cu un copil, trei pensionare si un miros de spital. Deabia cand reusisem sa trec la urmatorul nivel al umilului meu joc, am ridicat pentru o clipa capul. Ce puteam sa observ?  Din toate cele cinci finite din acea sala nu mai ramasese nimeni. Ma simteam pustiu, iar atmosfera era una stranie. Uitandu-ma in stanga avea sa se produca marele meu soc. Vazusem obiectul care urma sa imi provoace multe probleme. Pe scaunul de langa mine era asezat un laptop Toshiba Satelite, unul care valora pe undeva pe la treizeci si cinci de milioane. “O caruta de bani!” mi-am spus. “Ce sa fac?” imi ziceam in gand nedumerit. Puteam sa nu spun nimanui nimic si sa ma imbogatesc, dar obijnuit cu vorba tatalui “Rau faci, rau gasesti” am trecut peste ideea castigului si am ales sa i-l deschid si sa incerc sa ii gasesc “stapanul”.

          Acelei “lucraturi a diavolului”, cum o numea bunica mea cand eram mic, ii lipsea parola iar din acest motiv putusem sa patrund foarte usor in informatii. Imaginea de fundal a desktopului era reprezentata de un citat  al lui Tudor Vianu in care acesta spunea ca “Exista poezie fara filosofie, dar nu exista filosofie fara poezie.”, iar programul de rulare era unul  sofisticat. Am inceput prin a ma uita prin documentele proprietarului, pentru a gasi indicii in cautarea mea. Laptopul era plin de articole de revista, de acolo reusind sa aflu numele “misterios”. Era vorba despre Adrian Campurean, senior-editor la o revista pentru barbati si anume Gentelman’s Quarterly. “Bine am aflat cum il cheama, dar cum dau de el oare?” mi-am spus eu intrebator. Cotrobaisem peste tot. Deabia cand eram pe punctul de a renunta si de a imi insusi acel gadget al domnului Adrian Campurean mi-am adus aminte de casuta pentru posta electronica. Ma simteam prost deoarece eram obligat sa citesc corespondenta unui om destul de destept, din moment ce detinea un laptop cu un citat filozofic pe desktop si lucra in institutia visurilor mele, dar stiam ca uneori scopul scuza mijloacele iar acel domn nu s-ar fi suparat. Primul e-mail care mi-a sarit instant in ochi era de la doamna Monica Brehar, care din coincidenta era si numele iubitei mele. Nimic mai simplu, am intrat in acea scrisoare electronica si am cititi urmatoarele: “Puiule ne vedem la cinci jumatate la Piata Victoriei langa cafeneaua Starbucks. Te sarut.” In urmatoarea clipa privirea mea se aruncase asupra ceasului imens de pe perete, care zornaia plictisitor intr-una. Era ora cinci, deci asta insemna ca aveam timp sa ii returnez laptopul editorului si sa ma intorc sa imi prind trenul de la sapte treizeci si cinci.

Am mers grabit catre statia de tramvai si am plecat cu primul 34 catre Piata Victoriei. Nici prin cap nu imi trecea ce urma sa vad acolo. Ajuns la destinatie dupa o lunga calatorie in transpiratia urat-mirositoare bucuresteana, am traversat, iar in secunda urmatoare am fost cuprins de un soc teribil si parca tot cerul se prabusa in capul meu. Iubita mea. Monica, era intr-un moment pasional cu un tip imbracat intr-un costum bine croit, cu o cravata albastra. Nu imi venea sac red. Atunci realizasem ca defapt Monica Brehar, din e-mailurile tanarului editor, era defapt iubita mea Moni. Era groaznic. Niciodata nu ma mai simtitsem atat de slab si atat de prost. Dand dovada de o maturitate puternica am ales sa nu ma razbun si sa merg sa ii inapoiez laptopul prostului. Desi nu o aratam, inauntru starea mea era una incredibil de nervoasa si pur si simplu fierbeam. Fiind cu spatele la mine, Monica s-a intors deabia cand am batut-o usor pe umar iar aceasta trecuse brusc de la o stare de fericire la una de piatra. In acel moment relatia noastra luase sfarsit fara nici un fel de vorba sau explicatie. Pentru mine ea nu mai insemna nimic. “Spune-I prietenului tau sa fie mai atent pe unde isi lasa laptopul”, i-am soptit incet in timp ce i-l inmanam iar in gandul meu o blestemam. Nu am continuat discutia. I-am intors spatele si am plecat gandindu-ma doar la distractia ce avea sa urmeze in Budapesta. Pe la jumatatea drumului catre gara am observat ca imi suna telefonul pe al carui fundal scria mare “Monica”. Nu aveam de gand sa ii raspund, mai ales dupa ce se intamplase, fiindca nu eram in stare sa ii ascult scuzele jalnice. Am continuat sa ii resping apelurile pana cand, ingrijorat ca as fi putut sa fac un gest necugetat, m-am vazut urcat in tren. I-am raspuns si i-am spus “Sterge numarul meu din agenda si toate lucrurile din viata ta, ce tin de mine! Uita ca exist!” Acestea fusesera ultimele cuvinte. Am inchis telefonul si mi-am continuat drumul spre capitala Ungariei.

Anunțuri

Un altfel de „prostie”

Posted in Uncategorized by louienasty on Noiembrie 12, 2009

                                Mai bine eram un pusti de bani-gata fara minte prea multa (razand). Nu cred ca mi-ar fi placut atat de mult precum imi place viata asta care imi impune probe si probleme. A trecut ceva timp de cand nu m-am mai gandit la acest „ghinion”, iar daca ma uit acum inapoi ma ingrozesc de toate prostiile pe care le scoteam pe gura, toate ideeile tampite pe care le aveam si toate modurile prin care incercam sa fiu in centrul atentiei.

                                Acum, infinitul meu univers se rezuma doar la o incapere dintr-un apartament de trei camere, dintr-o zona ceva mai marginasa a colosalei capitale. E un univers cu un dulap, o canapea, un birou, o chitara si un calculator care ma tine la curent cu vantul de afara; un univers in care pot sa uit oricand de toate si sa imi imaginez ca le pun intr-o cutie pe care urmeaza sa o arunc departe. Nu ma mai intereseaza prea mult detaliile de afara, dar la un moment dat am sa evadez si am sa imi gasesc un rost bine meritat pe undeva. Sunt multe apasari si multe strangeri pe care un om „inchis” le dezbate in mintea lui in fiecare seara, dar cateodata uita fara nici un regret de toate cele bune pentru ca acestea il scapa si de cele ale raului. Poate gresesc cand ma arunc prea adanc in vise, poate gresesc cand uneori nu cred in ele…poate…

Intelepciunea nu apare neaparat odata cu inaintarea in varsta. In unele cazuri trec degeaba anii. (Tom Wilson)

Posted in Uncategorized by louienasty on Noiembrie 11, 2009

                   Nu ne putem creea conditii speciale de viata. Din pura intamplare, probabil, uneori alegem cu capul, ci nu cu inima. E la fel de dureros ca un cutit infipt in stomac si nu te poti desprinde de sentimentul de regret ca poate ai fi putut face ceva sa ai parte de o decizie mai putin dureroasa. Cu totii avem regrete, mai mari sau mai mici, mai multe sau mai putine si in fiecare zi asteptam o schimbare, un bine adus in viata. Mai dureros e cand astepti prea mult si acel bine nu vine.

                  Nu ne putem creea conditii speciale de viata.  Astea vin de la sine. Ori ai noroc, ori iti pierzi timpul de pomana. Imi spunea odata un om trecut prin viata ca englezul avea o vorba: „Timpul este cea mai de pret valoare”. Mi-am dat seama din prima ce vroia sa imi contureze in minte si am inceput sa valorific fiecare minut, fiecare ora si fiecare zi. Pana cand am observat ca multe lucruri pe lumea asta vin de la sine, sau prin noroc, si am renuntat la ideea de valorificare a trecerii timpului. Oare gresesc?

Pierdere.

Posted in Uncategorized by louienasty on Noiembrie 10, 2009

                        Gheorghe Dinica a fost un actor român de teatru şi film. A absolvit în 1961 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti la clasa profesoarei Dina Cocea, a debutat ca actor în filmul „Străinul” în anul 1963 şi a jucat în peste 60 de filme.

                        Adesea, critica l-a asemuit cu Robert de Niro, comparaţie de care Gheorghe Dinică nu se declara deloc încântat: „Ce legătură are Robert de Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România”, a menţionat actorul. Din 1996 este căsătorit cu Gabriela Georgeta.

            Cu totii il regretam. Dumnezeu sa-l odihneasca.

Te..

Posted in Uncategorized by louienasty on Noiembrie 10, 2009

                  Te trezesti, te ridici din pat, te duci te speli, te hranesti, te speli pe dinti, te aranjezi, te pregatesti de plecare, te urci in lift, te joci cu cainele de la intrare, te duci inspre autobuz, te urci in autobuz, te prinde controlu, te dai jos, te rogi de controlor sa nu iti dea amenda, te duci pe jos la scoala, te intalnesti cu toti colegii/prieteni, te mai scapi de o tigara, te duci spre clasa, te bagi in banca, te uiti pe caiet, te duci dupa o cafea, te bagi in baie la inca o tigara, te duci iar spre clasa, te treci prezent pe foaie, te plictisesti la ora, te rogi d timp sa treaca, te duci in pauza la o tigara, te duci la ora, te asculta, te trimite in banca cu nota doi, te futi in ea de viata, te futi in ea de profa/prof. Te plictisesti si pleci de la ore, te duc spre casa, te asteapta iar cainele, te joci iar cu el, te urci iar in lift, te duci spre usa de la apartament, te bagi la ceva de mancare, te saturi, te pui la un serial, te pregatesti sa pleci. Te urci din nou in lift, te joci iar cu cainele, te duci iar spre autobuz, te dai jos intr-o statie, te intalnesti cu prietenii, te duci cu ei la o bere, te imbeti, te uiti pe nota de plata, te miri, te duci spre casa seara, te suna ai tai, te iau la intrebari, te droghezi?, te urci in autobuz, te dai jos acasa, te duci pe strada pe care locuiesti, te asteapta cainele iar, te joci cu el, te urci in lift, te duci la usa ta, te descalti, te pisi, te speli pe maini, te pui in pijamale, te uiti pe net, te bagi in pat, te pui pe somn. Dar nu „te” cam mult?

Pustiul de 11 ani despre romani.

Posted in Uncategorized by louienasty on Noiembrie 8, 2009

Pe noi ne sperie lumina, nu intunericul! Aici e marea noastra problema. Noi suntem speriati de schimbari, si orice se incearca si iese prost e gresit. Asa ca mai bine nu mai incercam nu? Asta ne strica pe noi romanii. Deaia ai senzatia aia de greata cand te intorci dintr-o tara vestica. Din cauza asta ei pot si noi nu.De aceea se spune ca romanii fericiti nu traiesc in Romania. Pacat ca lumea intalneste oameni cu optimismul meu, care inca mai cred in schimbari radicale. Pacat pentru cei care nu vad viitorul.

Caldura unui soare cu intentii rele.

Posted in Uncategorized by louienasty on Noiembrie 8, 2009

                  Soarele isi ocupa mandru dar totusi fioros pozitia deasuprea Teatrului National din Piata Universitatii, si parca nu da semne ca ar inceta sa mai tulbure starea locuitorilor. Temperatura este de 38 de grade celsius, ira ceasul arata ora 15:33 in Bucuresti. Centrul capitalei nu a mai fost nici odata asa de populat, vara, la aceste ore. Nu este vorba de nici un eveniment special, desi, oameni de toate varstele se lupta cu valurile de caldura care castiga din ce in ce mai mult teren in fata lor. Piata Universitatii este capturata parca intr-o aura de caldura insuportabila iar aerul fierbinte provoaca o respiratie dificila locuitorilor.

                     Undeva, pe langa Facultatea de Litere, un batran sta intins pe jos, doborat mai mult ca sigur de zapusala, iar atat trecatorii cat si medici de pe ambulanta incearca sa il faca sa isi revina. Ingrijorarea oamenilor se raspandeste cu pasi mari in tot centrul capitalei in timp ce soarele isi ia portia de ras malefic din postura lui. Parca niciodata Piata Universitatii nu a mai fost atat de tacuta. Decat sunetele ambulantei, parca si ea secata de caldura, se mai aud. Un simplu cersetor sta langa fantana din fata cazinoului umezindu-si ,trist, din cand in cand, cu apa, fruntea bolnava. Tristetea din suflet si greutatea cu care omul strazii indura aceasta zi parca infernala, se poate citi pe fata acestuia.

            Cam asa decurge ziua orcarui locuitor ce isi face de lucru prin Piata Universitatii, ziua, la doua ore dupa pranz.